Lidia Lazu semneaz? o poezie delicat-confesiv?, parcelat? pe momente distincte, cu o structur? de jurnal. De?i termenul structur? e oarecum inadecvat acestei materii de fr?gezimi ce se transcriu ca atare, f?r? grija unei osaturi, a unui tipar ce i-ar st?njeni fluiditatea, evanescent?. Fiin?a respir? neconstr?ns? de nimic, supus? doar clipei, ?nc?nta?iei tranzitoriului. A?tept?rile sale sunt naiv-fabuloase, ?n continuitatea unei copil?rii care nu s-a epuizat, care-?i tr?ie?te intens uimirile, dezvolt?ndu-le fin imaginativ… O atare autoscopie fantezista este rodul unei virtuozit??i a simplit??ii. Coeziunea textului se produce ?n jurul acestei neputin?e de a accepta ordinea pragmatic?, meschin?ria, ?n numele unei candori funciare. La polul opus criticismului luciferic, poeta se d?ruie lumii nu doar prin contempla?ie, ci ?i printr-un soi de automatism existen?ial, l?s?ndu-se ?n voia lui, sublim lipsit? de voin??. Ceea ce e o moral? a extazului. (Gheorghe Grigurcu)
評論0